top of page

Pictură

 

În ciuda renumelui pe care și l-a câștigat, cu precădere în sec.20, în calitate de om de știință și inventator, timp de patru secole după moartea sa, Leonardo da Vinci a rămas în conștiința colectivă drept unul din cei mai mari pictori, deși numărul lucrărilor rămase în urma sa este extrem de redus, în raport cu alți contemporani de-ai săi. Lucrările sale certe, ca și cele atribuite lui au o valoare inestimabilă, iar ultimele care s-au vândut, au atins prețuri fabuloase. Încă din timpul vieții, pe la 1490, Leonardo era descris ca un pictor “divin”, faima sa sporind cu trecerea anilor. Leonardo rămâne în istoria picturii prin câteva lucrări care au fost remarcate încă din timpul vieții sale datorită tehnicii novatoare, perfecțiunea detaliilor, a celor anatomice în primul rând, apoi se remarcă iluminarea savantă, interesul său pentru fizionomie și pentru modul în care aceasta poate exprima emoții și sentimente, modul în care a utilizat corpul uman pentru compoziții figurative, coloristica inovatoare și subtilitatea gradată a tonurilor. Toate aceste calități pot fi recunoscute cu ușurință în lucrările sale cele mai cunoscute: Monna Lisa, Cina cea de Taină, Fecioara pe stânci.

În 1480, Leonardo a primit două comenzi extrem de importante și a început o altă lucrare care se va dovedi revoluționară din punct de vedere al compoziției. Două din cele trei lucrări nu au mai fost terminate, iar a treia a constituit subiectul unor discuții interminabile, privind termenele și prețul. Una din lucrări este intitulată . Unul din cercetătorii vieții și operei lui Leonardo, Liana Bortolon, asociază această lucrare cu o perioadă dificilă din viața artistului, relevată de una din însemnările sale: „gândeam că învăț să trăiesc, (în realitate) învățam să mor”. Lucrarea odată începută, compoziția poate fi văzută, fiind extrem de neobișnuită. Lucrarea, care prin secolul al XVIII-lea îi aparținea Angelicăi Kauffman, a fost mai apoi tăiată în două. Cele două bucăți au fost regăsite ulterior, prima într-un târg de vechituri, și a doua, în atelierul unui curelar, fiind mai apoi reunite pentru a forma compoziția originală. Este posibil ca totuși anumite zone periferice ale compoziției originale să lipsească.

Aceeași concepție novatoare în ceea ce privește compoziția, elementele de fundal și dramatismul subiectului apar în altă capodoperă neterminată, intitulată , comandă a călugărilor din mânăstirea San Donato din Scopeto. Este o compoziție complexă, cu dimensiunea de cca. 250 x 250 cm. În vederea realizării acesteia, Leonardo a făcut numeroase schițe și desene preliminare, inclusiv unul extrem de detailat în perspectivă liniară cu ruine, care formează o parte din fundalul scenei. Din păcate, în 1482, la ordinul lui Lorenzo de Medici, artistul a plecat la Milano, pentru a câștiga bunăvoința lui Ludovico Sforza (Il Moro, adică “maurul”), lucrarea fiind abandonată.

A treia lucrare importantă din această perioadă este Fecioara intre stânci, lucrare comandată de Confreria Imaculatei Concepții. Lucrarea, realizată cu concursul lui Giovanni Ambrogio de Predis, trebuia să completeze o parte a altarului, construit deja. Leonardo a ales să picteze un moment apocrif al copilăriei lui Iisus, în care Ioan Botezătorul, protejat de un înger, întâlnește Sfânta Familie în drumul spre Egipt. În această scenă, Ioan îl recunoaște pe Iisus drept Cristos, Fiul Domnului. Scena emoționantă, de o frumusețe deosebită, impresionează prin grația personajelor ce-l înconjoară pe pruncul Iisus, într-un peisaj sălbatic, dominat de stânci și cascade.  Deși lucrarea este destul de mare, 200 x 120 cm, nu este atât de complexă pe cât au dorit călugării de la San Donato, având doar patru personaje în loc de cele cca. cincizeci cerute, și un peisaj sălbatic în loc de unul arhitectural. Lucrarea a fost totuși terminată, practic au fost executate două versiuni ale aceleiași lucrări, una rămasă să decoreze capela Confreriei, cealaltă rămânând în posesia lui Leonardo da Vinci, care a luat-o cu el în Franța. Călugării nu au obținut însă lucrarea, și nici de Predis nu a văzut nici un ban pentru munca sa, decât mult mai târziu.
Cea mai renumită lucrare a lui Leonardo da Vinci, realizată în 1490, a fost Cina cea de Taină, o frescă pictată în refectoriul (sala de mese) mânăstirii Santa Maria della Grazie din Milano.  Fresca reprezintă momentul în care Isus, înconjurat de discipolii săi, ia ultima cină, înainte să fie arestat și condamnat la moarte, surprinzând exact momentul în care acesta rostește fraza profetică: “unul din voi mă va vinde”. Scena surprinde consternarea discipolilor Mântuitorului la auzul vorbelor acestuia. Scriitorul Matteo Bandello povestește cum Leonardo lucra în unele zile de dimineață până seara, fără a se opri nici măcar pentru a mânca, după care urmau câteva zile în care nu mai picta absolut deloc. Modul de lucru al artistului era dincolo de puterea de înțelegere a călugărilor, astfel că, exasperați, aceștia au cerut lui Ludovico Sforza să intervină. Atunci când a fost terminată, fresca a fost unanim aclamată, fiind considerată o capodoperă. Din păcate, tehnica utilizată de Leonardo, tempera, prin care acesta dorea obținerea de culori mai vii, s-a dovedit inadecvată substratului pe care a fost aplicată, umezeala datorată apropierii de bucătărie, a condus la deformarea și scorojirea acesteia, astfel încât un vizitator al mânăstirii, 100 de ani mai târziu, o descria drept o “ruină”. O legendă spune că Leonardo ar fi folosit acelaşi bărbat drept model pentru pictarea chipurilor lui Iisus şi Iuda, cele două personaje semănînd foarte mult. În cartea „The Bible Fraud“ a australianului Tony Bushby, se vorbeşte despre fratele geamăn al lui Iisus. Unii spun că în tablou n-ar fi Ioan, dar nici Maria Magdalena, ci fratele lui Iisus, asemănarea dintre ei fiind izbitoare. Că Iisus ar fi avut legături matrimoniale cu Maria Magdalena pare să susţină şi experimentul italianului Slavisa Pesci. Informaticianul a obţinut întîi imaginea în oglindă a picturii. Apoi a suprapus-o peste original. Se pare că ceea ce a obţinut a dat naştere unor noi ciudăţenii şi scandaluri. Prin întrepătrunderea celor două imagini, se obţine silueta unei femei stînd în picioare, cu un prunc în braţe. Mai apare şi un cavaler templier (Da Vinci făcea parte din Ordinul Opus Dei, conform unor dosare secrete din Arhivele Naţionale Franceze). Imaginea este neclară, de aici şi acuzaţia că marea descoperire ar fi pură speculaţie. Suprapunînd parţial cele două picturi, Pesci a descoperit la marginea mesei chipul lui Da Vinci însuşi. 
Dintre lucrările realizate de Leonardo în sec.16, de departe cea mai renumită este Monna Lisa sau La Gioconda. Acest portret de mici dimensiuni este incontestabil cea mai renumită pictură din lume. Renumele său se datorește zâmbetului misterios al femeii, subliniat de artist prin umbrirea colțurilor gurii și ochilor, astfel că natura sau sursa acestui zâmbet cu subînțeles nu poate fi descifrată. Această tehnică de umbrire s-a numit “sfumato” sau “fumul lui Leonardo”. Vasari, despre care se spune că a cunoscut această lucrare doar din auzite, afirmă că “zâmbetul ei este atât de plăcut, încât pare a fi de origine mai degrabă divină decât omenească”. Dacă Vasari a văzut sau nu tabloul, este subiectul unei controverse printre istorici. Unul din argumentele principale ale celor care susțin că nu a văzut niciodată această lucrare, este că el descrie modelul ca având sprâncene. Unii autori, precum Daniel Arasse, au lansat ipoteza că Leonardo ar fi pictat sprâncenele modelului, dar că acestea ar fi fost eliminate ulterior, nefiind la modă pe la mijlocul sec. 16. Analiza lucrării, scanate la rezoluție înaltă de către Pascal Cotte, a arătat că Mona Lisa fusese realmente pictată inițial cu gene și sprâncene, dar că acestea au fost ulterior eliminate. Se mai poate remarca rochia fără ornamente, astfel încât privirea e atrasă de ochi și de mâini, ca și de peisajul din fundal, totul pictat cu tușe extrem de fine, aproape insesizabile. Să mai adăugăm starea perfectă de conservare a lucrării și lipsa intervențiilor ulterioare, fapt extrem de rar la o pictură cu asemenea vechime.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Desen


Omul vitruvian


Desenul, realizat în cerneală şi creion pe hârtie, prezintă silueta unui bărbat gol, în două poziţii suprapuse, cu mâinile şi picioarele întinse, înscrise într-un cerc perfect, care la rândul său este desenat peste un pătrat. Desenul şi textulll adiacent sunt uneori denumite "canoanele proporţiilor" sau, mai rar, "proporţiile omului".Desenul are bază corelaţiile dintre proporţiile ideale ale trupului uman şi geometrie, descrise de Vitruvius, un arhitect din Roma Antică, în al treilea volum al tratatului său "De Architectura", de care Leonardo da Vinci era extrem de interesat.Modelul desenat de da Vinci, cunoscut şi sub numele "Omul vitruvian", a ajuns să fie considerat ulterior, de-a lungul veacurilor drept un etalon al "omului perfect".

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

bottom of page